In efortul meu de a-i dezlipi de pe calculator, m-am decis
ca trebuie sa-mi scot baietii din casa.
Era prin august 2010 si timpul era
prielnic drumetiilor. Demult imi propusesem sa-i scot undeva pe munte, astfel
incat am decis sa mergem pe Piatra Craiului, iar ei nu au avut de ales.
Ne-am cumparat alimente pentru drum, ne-am facut
bagajele, si a doua zi dimineata am plecat toti trei in Zarnesti, locul de unde intentionam
sa escaladam muntele. Ajunsi aici, am lasat masina intr-o parcare in apropiere de drumul
care duce spre inima muntelui si pe la ora 10 dimineata, am luat-o pe jos cu rucsacurile in spate.
Ne-am indreptat spre valea Raului Mare, parau care aduna apele versantului de est al muntelui Piatra Craiului, trecand pe langa vechea cabana Gura Raului. Drumul pe care ne-am inceput aventura, este un drum comunal pietruit, care face legatura dintre Zarnesti si satul Magura.
In mai putin de o ora am ajuns la fantana lui Botorog, loc de unde se desparte traseul nostru de cel care duce spre dreapta catre cabana Curmatura. Ne-am urmat traseul inainte si dupa alte 15 minute am lasat in stanga drumul care urca in serpentine spre satul Magura
Ne-am indreptat spre Prapastiile Zarnestilor.
Prapastiile Zarnestilor reprezinta un defileu lung de cca. 4 km situat in partea de nord-est a masivului Piatra Craiului.
O bariera din lemn bloca accesul vehiculelor prin defileul sapat in stanca de valea Curmaturii delimitand intrarea in rezervatia naturala Piatra Craiului. Prin defileu, albia este mai mult seaca. Se pare ca apa isi croieste drum subteran datorita rocilor calcaroase specifice acestei zone.
Ne-au intampinat, respirand din adanc cu gurile larg deschise, cateva grote.
Peretii ce marginesc valea cu inaltimi ce variaza intre 100 si 200 m, impresioneaza prin spectaculozitate.
Este perfect pentru alpinistii matinali care isi desavarsesc aptitudinile de cataratori liberi pe stanca.
Ajungem la un loc de odihna, de unde dupa o scurta pauza parasim drumul forestier luand-o la stanga. In aceasta zona defileul devine ingust iar urcusul tot mai greu, din cauza stancilor si a bolovanilor pravaliti in albia seaca a vaii
Peretii ingusti, marcajele rare si pe jumatate sterse, mi-au dat un sentiment de incertitudine, nefiind sigur ca ne aflam pe drumul cel bun
Din fericire drumul printre stanci era uscat si intr-un final am iesit cu bine din Prapastii, chiar la un drum forestier. Obositi de efort, am luat din nou o pauza.
Abia mai tarziu am aflat ca am iesit pe acelasi drum forestier pe care-l parasisem la locul de odihna, insa mult mai sus, scurtand traseul cu vreo trei kilometri
De aici am putut in sfarsit sa admiram creasta Pietrei Craiului. Am mers mai departe pe drumul forestier inca vreo jumatate de ora, parasindu-l in momentul in care traseul marcat a lut-o spre stanga printr-o padure. Drumul prin padure nu a fost lung si am iesit in poiana Vladusca
Aici in poiana am facut un popas mai serios, in locul numit La Table, am mancat, ne-am odihnit, ne-am facut provizii de apa de la un izvor captat din apropiere. Nu stiu in cat timp ar fi trebuit sa ajungem de la Zarnesti pana aici, dar noi, in mers lejer am facut cam cinci ore.
Trebuie sa va mai spun ca, desi eram echipati de munte cu bocanci, haine groase si saci de dormit, bagajele noastre erau destul de usoare fiindca nu aveam cort. Mi-am propus sa dormim in refugiul Grind 2, aflat undeva pe creasta muntelui. Asta insemna ca trebuia in continuare, sa escaladam muntele. Baietilor nu le-a venit sa creada ca vom fi in stare sa "urcam tocmai acolo sus". Sincer, nici mie.
Greul abia acum avea sa vina: de la izvor urma sa urcam pe traseu spre refugiul Grind 1 si de acolo spre Grind 2. Diferenta de nivel din acest loc pana in varf este de circa 800 de metri, si trebuia sa-l parcurgen pana la lasarea intunericului.
Am trecut prin ultima zona de brazi si am iesit in pasunea alpina, De aici aveam vedere pana in varful muntelui. Creasta parea departata si eram constienti ca va trebui sa depunem un efort serios pentru a ajunge pana in varf.
Am ajuns nadusiti, dupa un scurt traseu mai dificil pana la Grind 1, situat la peste 1600 metri altitudine, inainte de marele urcus.
Aici luam iar o portie de odihna, ne incarcam cu energie, privim din nou spre varf in speranta ca vom ajunge la timp. Era ora cinci dupaamiaza si pe indicatorul de la refugiu scria ca pana sus drumul dureaza doua ore si jumatate. Aveam temeri ca refugiul de sus nu-l putem folosi pentru dormit din cine stie ce motive si in acest caz ar fi trebuit sa ne intoarcem sa dormim aici.
Refugiul acesta arata ca o baraca din tabla, cu jilturi din lemn pe care se poate dormi, dar inauntru, era un miros greu de grajd. In orice caz, nu-mi doream sa fie necesar sa ramanem aici peste noapte.
Privind hotarati spre inaltime, ne-am luat bagajele in spate si am plecat la drum.
Si am urcat...
...si am tot urcat, ... cu pauze tot mai lungi si mai dese (cheia marilor succese)...
...si cu cat urcam mai mult, in spatele nostru se deschidea privirii, valea larga dintre noi si muntii Bucegi. Undeva jos, isi vedeau linistite de cele zilnice, satele Pestera, Magura si Moeciu.
In fata noastra, varful muntelui se apropia tot mai mult, si deja puteam distinge alti excursionisti care se deplasau pe creasta.
Au trecut mai bine de doua ore si noi inca nu ajunseseram in varf. Vedeam cum lumina soarelui se topea in asfintit undeva dincolo de creasta muntelui. Energia noastra scadea incet, incet, dar eram hotarati sa ajungem la timp. Noi de felul nostru nu suntem persoane foarte active, nu practicam niciun sport, si nici activitati casnice care sa necesite efort fizic deosebit, de aceea drumul acesta ne-a fost destul de greu.
In sfarsit am ajuns! Abi a fost primul si ne-a surprins cu un strigat lung de uimire. Cand am ajuns si noi in varf, am inteles gestul lui: de acolo, amplificat de lumina soarelui de la asfintit, peisajul se reflecta intr-un amalgam bogat de culori. Creasta muntelui, ca un acoperis de casa, iti dadea senzatia ca daca nu esti atent poti sa aluneci intr-o parte sau in cealalta. Bucuria era mare, satisfactia era deplina, dar cine nu a ajuns vreodata pe un varf de munte, nu poate intelege sentimentul sublim de izbanda si implinire. Si nici nu se poate bucura de frumusetea coplesitoare a naturii vazuta de acolo, din varf. Aici, muntele capata o cu totul alta dimensiune.
Niciun alt munte nu m-a uimit la fel ca acesta, nicaieri nu am simtit atat de profund aceste sentimente. Poate doar in inima Apusenilor. Sau in Retezat? Parca nu, totusi.
Ne-am dat seama ca traseul ne-a scos tocmai in punctul cel mai inalt al Pietrei Craiului, in Piscul Baciului (mai cunoscut cu numele de varful La Om) la 2238 de metri altitudine. Era aproape ora opt seara.
De aici, privind in cele patru zari, puteam vedea:
... spre apus, dincolo de Muntii Fagarasului pe care ii distingeam cu greu in pacla amurgului, soarele se grabea sa-si ia ramas bun de la noi lasand loc ca de obicei intunericului ce urma sa vina,
.... spre miazanoapte, o familie de capre negre grabita sa-si gaseasca un loc de odihna inainte sa se intunece,
... spre sud, refugiul Grind 2 ce urma sa ne ofere adapost peste noapte si
... spre rasarit, deasupra Bucegilor, luna, in goana ei eterna de urmarire a astrului zilei
In spatele refugiului, la nici zece metri, se deschide haul: o prapastie adanca de mai bine de 100 de metri. Refugiul semisferic in stare buna, construit din fibra de sticla, ne-a protejat de curentul de aer rece ce trecea continuu din spate dinspre apus.
Ne-am grabit sa mancam cate ceva fiindca se lasa intunericul, dupa care am pregatit asternutul (sacii de dormit) si pijamalele (hainele cele mai groase). Desi obositi de drumul parcurs pana aici, ne-am distrat cu bancuri si povesti pana am adormit. Nu am avut nevoie nici de televizor, nici de internet.
Dimineata, inainte de ora sapte, cateva raze de soare care s-au strecurat prin crapatura usii, ne-au dat desteptarea. Soarele era exact in acelasi loc in care era luna, aseara la culcare.
In schimb, luna ramasa in urma, se grabea spre aceiasi Munti ai Fagarasului scaldati de lumina calda a diminetii. Era o dimineata senina cum numai la munte poate fi.
Dar iata ca, pana am mancat si ne-am pregatit de plecare, din senin au aparut norii. Frecandu-si burtile pe versantul dinspre apus isi faceau vant spre varf, si aici, cu viteza sporita, se lansau in vazduh, ca de pe o trambulina
Ajunsi din nou in varf, printre nori, am aruncat o ultima privire refugiului care ne-a fost gazda buna peste noapte...
... si am plecat bine imbracati spre cabana Curmatura. Parea ca, nu ne vom putea bucura de peisajul din jur, din cauza cetii. Muntele invaluit de ceata nu are niciun farmec
Stancile si crestele pe care le traversam erau deosebit de abrupte. De cele mai multe ori era nevoie sa ne ajutam cu bratele pentru a putea urca sau cobora in siguranta.
Ascunse in pacla norilor, caprele negre isi vedeau linistite de pascut, dar se retrageau mereu cu grija din calea noastra, gratie instinctului lor primar de supravietuire
Norii se imputinau si ne dezvaluiau tot mai mult frumusetea stancilor pe care tocmai le-am ocolit,
... dar si al drumului pe care urma sa-l parcurgem.
Dar nu suntem singuri pe munte. Din nou capre negre (maestrii incontestabili ai echilibristicii montane) in pozitii mai mult decat imposibile !
In sfarsit incepem sa deslusim destinatia noastra pentru cea dea doua zi de aventura: Cabana Curmatura (in poienita din stanga, pe versantul de est al muntelui). In plan departat, se vede Piatra Mica a Craiului.
In stanga sub noi, cabana Plaiul Foii si alte case de odihna si cabane construite in ultimii ani.
Trebuia obligatoriu sa intalnim si aceasta floare unicat despre care auzisem si citisem la scoala: garofita Pietrei Craiului. Garofița Pietrei Craiului crește numai pe brânele stâncoase și grohotișurile de aici, fiind endemică pentru acest masiv din România. Adica nu creste nicaieri in univers decat aici pe acest munte.
In sfarsit, norii s-au risipit, noi ne-am incalzit si e timpul pentru o pauza de masa. Niciun loc nu este mai frumos pentru servit masa ca aici, in varful muntelui. Dupa aceasta pauza binevenita, am parasit creasta mergand pe traseul care o ia in dreapta spre cabana Curmatura. Desi pare ciudat, coborarea ne-a parut mai dificila decat urcarea. Nu mai grea ci mai solicitanta.
Am ajuns la cabana unde ne-am hidratat cu ce am apucat (fiindca intre timp pe drum ni s-a terminat apa de baut), si am servit o cina calda de la cabana.
Oboseala se vedea pe chipurile noastre asa ca am cerut trei paturi pentru dormit, hotarati sa nu mergem mai departe. Din fericire erau paturi libere, asa ca ne-am indreptat rapid in camera pe care urma sa o impartim cu alti calatori. Nimeni nu a simtit lipsa televizorului, al calculatorului, sau a oricarei alte tehnologii. Doar o imbaiere rece si rapida pana la brau, la izvorul din spatele cabanei.
Am mai aruncat o privire prin fereastra camerei catre munti, si somnul ne-a cuprins incet si placut, rasplatindu-ne corpurile istovite de atata drum parcurs.
A doua zi, dupa ce am servit micul dejun in aerul racoros al diminetii pe terasa cabanei, ne-am ghidat dupa vorba :
calatorului ii sade bine cu drumul ! Asa ca am plecat spre Zarnesti pe drumul forestier ce duce de aici catre Prapastiile Zarnestilor. Desi acest drum este mai lung decat traseul spre fantana lui Botorog, l-am preferat, fiind mai domol si mai usor.
Am tinut marcajul traseului dar la un moment dat, prin padure, ne-am ratacit (trebuia sa se intample si asa ceva!). Poteca subtiindu-se foarte mult si neobservand ca se bifurca, am mers pe directia gresita pana cand a disparut efectiv sub noi. A trebuit sa ne intoarcem vreo 500 de metri pana am vazut iarasi poteca si marcajele pe copaci, dupa care, mai atenti am urmat cararea pana la drumul forestier.
Mergand iar prin Prapastiile Zarnestiului (dejavú), dar de data acesta in sens invers celui din urma cu doua zile,
...am ajuns intr-un final pe la ora 14:00 in parcarea din Zarnesti unde lasasem masina, si ne-am intors acasa
Cam aceasta a fost aventura noastra pe munte, a doua de acest gen, numai intre "baieti". Prima a fost in Ciucas cu cinci ani mai devreme, si o voi prezenta intr-o zi pe blog.
Desi, initial s-au cam impotrivit ideii de a iesi din casa pe motiv ca o astfel de calatorie este obositoare, plictisitoare, etc., desi, in timpul catararilor mai dificile ii auzeam plangandu-se ca le este greu sau ca sunt prea obositi, am surprins in ochii lor bucuria izbanzii, satisfactia descoperiri acelui univers unic aflat doar acolo in varf de munte.
I-am mai chemat si dupa aceea in astfel de calatorii, dar niciodata nu au raspuns cu urale invitatiilor. Ii incanta iesirea in natura, dar comoditatea pare sa fie mai puternica decat efortul propriu-zis al calatoriei pe munte.
O mare satisfactie am avut-o astazi, cand Abi, vazand aceste fotografii pregatite pentru a fi postate, m-a intrebat: "Tata, cand mai mergem in Piatra Craiului ?"
